Adrian Tutuianu

• Avea şi Guvernul ăsta o şansă mare să atenueze din prostiile de pân-acum şi pare-se că-şi bate joc de ea. Şi nu oricum, ci după binecunoscutul scenariu al ridicolului deplin.
• Între două palme televizate dinspre Cotroceni şi un agăţat de microfoane, domnul Boc pare că şi-a scăpat echipa de sub control. Nu era de-ajuns că aveam de-a face cu, probabil, cei mai incompetenţi miniştri all time ai României, dar acum incompetenţa cunoaşte note haotice. De bună seamă, văzut-aţi şi dumneavoastră luni cum doi dintre membrii Executivului vorbeau, fiecare pe limba lui, despre pensii. Aveam la un moment dat impresia că domnul Oprea şi domnul Şeitan nici nu reprezintă acelaşi Guvern, atât de incoerente erau punctele de vedere ale celor doi. Bine, dacă luăm la puricat atitudinile de ieri, dl Oprea n-a făcut decât să dubleze poziţia de la Cotroceni, ceea ce ne trimite, indirect, tot la palmele de mai sus. Ne pierdem însă în detalii şi nu vreau să scăpăm din vedere esenţialul acestui moment: Un Guvern portocaliu ce musteşte a incompetenţă şi aroganţă încearcă să impună o lege a pensiilor ca pe-un moft. Fără documentare, fără studii de impact, fără avizele necesare, fără nici o jenă. Urmând teza doctrinară „Avem majoritate şi ne rezervăm dreptul să facem ce vrem cu ea”, domnilor Boc, Şeitan şi compania li s-au astupat de tot urechile la apelurile repetate pentru legalitate, dialog şi, nu în ultimul rând, bun simţ. Altfel cum să interpretăm modul jalnic, incoerent, lipsit de profesionalism,  în care Guvernul, prin reprezentanţii săi, a înţeles să se prezinte în Parlament? Eu înţeleg că domnului preşedinte Băsescu îi stă în gât Parlamentul, dar puteaţi măcar, domnule Oprea, domnule Şeitan, să mimaţi că v-aţi pus de acord. Chestiune de imagine, ce naiba?!?
• Încă o chestiune: dacă avem deja două versiuni ale Legii de la doi miniştri, ar fi o chestiune de fair-play să-i chemăm şi pe domnii Berceanu şi Videanu ca să auzim şi variantele dumnealor. Staţi liniştiţi, era o glumă. Ştim că proiectul doamnei Udrea e cel corect.

Cât despre problemele pe fond ale legii, puteţi vedea aici intervenţia pe care am avut-o marţi în plenul Senatului (min. 87 – 92).

Am auzit şi eu ce fraze ilustre a scos pe gură primarul Boriga cu privire la locuitorii zonei centrale a oraşului. Vă spun sincer că nu m-a surprins deloc „filosofia” primarului portocaliu. Ideea asta cu „îmi place de voi doar dacă mă votaţi” face parte integrantă din statutul PD-L. Cred că o găsim la capitolul doctrinar„Reforma statului”, capitol redactat de Emil Boc, cu Traian Băsescu pe post de dictator (Nu săriţi! Adică cel care-i dicta ce să scrie).

Aşa că, replica lui Boriga nu trebuie criticată, ci acceptată cu supuşenie. Ce, dacă e primar, asta înseamnă că trebuie să-i trateze pe toţi locuitorii la fel? Asta-i o prostie şi încalcă grav statutul partidului. Doar nu vreţi ca PD-L să-l excludă pe primar doar pentru nişte mofturi civice de tratament egal al tuturor locuitorilor. Ce-am face atunci? Cine ne-ar mai lua nouă banii pe parcări? Cine ne-ar mai pune bariere? Cine ne-ar mai lăsa să ne rupem maşinile în craterele din oraş?

Preşedintele Traian Băsescu şi gaşca sa portocalie sau în curs de portocalizare (a se vedea grupul dependenţilor) ne-au mai ţinut săptămâna trecută un curs intensiv de aburire a românilor. Este, de altfel, un procedeu pe care l-a perfecţionat în cinci ani şi ceva de mandat. A devenit strategie de stat. S-a folosit de el atunci când a vrut să acopere un scandal de familie (Ioana Băsescu), aruncând-o în gura ziariştilor şi a opiniei publice pe mult mai neajutorata Ridzi. Sau când, asaltat de nemulţumirile sociale, şi-a trimis procurorii în curtea lui Gigi Becali. Asta ca să dăm numai două exemple din faptele de arme ale bravului conducător.

Cam acelaşi lucru se întâmplă şi acum. Încercând să dea de lucru analiştilor şi de mestecat opiniei publice, Băsescu a mai dat o lecţie de manipulare. După ce şi-a asigurat majoritatea în Senat, momind cu bani şi promisiuni parlamentari fără coloană vertebrală, a încercat un puci pe cât de ridicol, pe atât de periculos pentru democraţie, forţând schimbarea lui Mircea Geoană. N-a mai contat faptul că se încălca grav Constituţia. Important era să-şi pună un om obedient în fruntea Senatului. Un fel de Roberta Anastase sau, dacă doriţi, Emil Boc. Are, slavă Domnului, de unde alege.

Şi pentru că tot am amintit de Constituţie (cărţulia cu care se fotografia domnul preşedinte acum câţiva ani) nu putem să nu vedem ceaţa groasă pe care tot domnia sa încearcă să o împrăştie invocând necesitatea reformării acesteia. Coincidenţa face ca demersul său să se suprapună pe evenimente de-a dreptul cutremurătoare.

Poate era mai bine, de exemplu, să vorbim despre nivelul record pe care l-a atins cifra şomajului în România: 800.000 de oameni nu au un loc de muncă, iar procentul continuă să crească.

Poate era mai bine să vorbim despre faptul că, pornind de la evidenţa celor care nu se află în plată, şomajul real afectează 1.250.000 de persoane.

Poate era mai bine să vorbim despre evaziunea fiscală la alcool, care aduce pierderi la buget de 760 de milioane de euro pe an. Sau despre faptul că 1,5 milioane de angajaţi din sectorul privat au salariul minim pe economie.

Poate era mai bine să vorbim despre sifonarea banului public în cazul lucrărilor la Biblioteca Naţională, lucrări care au fost adjudecate iniţial, prin licitaţie, cu 70 de milioane de euro, pentru ca ulterior, fără licitaţie, să fie suplimentate cu 35 de milioane de euro.

Poate era mai bine să vorbim despre faptul că se pierd anual 300 de milioane de euro ca urmare a neimpozitării transportatorilor şi a şcolilor de şoferi fără autorizaţie.

Am fi putut vorbi despre creşterea infracţionalităţii economice în acest an, cu 210% mai mult faţă de 2008, bugetul de stat suferind prejudicii de 4,45 miliarde de euro.

Poate că ar fi fost bine dacă am fi vorbit despre faptul că ministerul Comunicaţiilor cheltuieşte peste 500 de milioane de euro pe un site, sumă egală cu reducerile preconizate prin tăierea pensiilor şi de zeci de ori mai mare decât bugetul Senatului pe care onor dom’ preşedinte vrea să-l desfiinţeze.

În sfârşit, poate că ar fi trebuit să vorbim despre cheltuielile faraonice ale Elenei Udrea, cea care, pentru a-şi pune în practică proiectul de case pentru specialişti (care specialişti?, nu ştim), dă peste 77 de milioane de lei pe servicii de arhitectură şi consultanţă. Suma echivalează cu preţul construirii a peste 500 de locuinţe noi.

Exemplele ar putea continua la nesfârşit, dar cred că aţi înţeles ce am vrut să demonstrez. Problema românilor este că preşedintele Băsescu se face că nu înţelege şi ignoră voit adevăratele probleme ale ţării. În schimb, pozează în reformator neînfricat, doar-doar o mai păcăli pe cineva.  Chipurile, pentru că nu ar mai avea o miză personală. Vă daţi seama: Traian Băsescu face ceva fără o miză personală. Este fără doar şi poate cel mai prost banc al ultimilor ani.

Mă simt obligat să reiau în discuţie acţiunile domnului ministru al Finanţelor, Sebastian Vlădescu, deşi, mărturisesc sincer, nu-mi face nici o plăcere. Ce m-a determinat să îmi axez intervenţia, în primă fază, asupra autoproclamatului plezirist? Bâlbâiala, gafele, incoerenţa, incompetenţa fericitului ministru dotat cu una bucată şef   departament de comunicare (uşuit între timp) şi una şi mai celebră bucată măsurător de feedback.

          Carevasăzică, mai deunăzi, Sebastian Vlădescu glăsuia cu aplomb cum că pensiile ar cam trebui impozitate. Toate pensiile. Că şi-aşa huzureau pensionarii pe banii statului fără urmă de bun simţ! Ţara arde în chinurile crizei şi ei benchetuiesc! Îşi permit chiar neruşinarea să-şi cumpere o pâine şi două aspirine pe săptămână, de parcă n-ar putea supravieţui şi cu mai puţin! Ce atâta risipă!? Vistieria ţării e goală, firmele private se prăbuşesc… de unde bani pentru acoperirea găurilor din buget dacă nu de la pensionarii trândavi?  

          Luat imediat la întrebări de jurnaliştii insistenţi, care se bagă tot timpul în treburile Guvernului, Emil Boc se saltă pe vârfuri şi i-o retează de la distanţă subalternului său: Nu ştiu, n-am discutat, nu se pune problema! Şi se întoarce la ale lui. Pentru ca a doua zi subalternul să se replieze ostăşeşte şi să ne explice cum că am fi noi uşor idioţi şi n-am înţeles cum stă treaba cu impozitarea. Curată filosofie fiscală! Nu orice neavizat poate s-o priceapă!

          Alt ministru, altă aberaţie! Parcă mai gravă ca prima, deşi una ca asta ar putea părea greu de crezut. Potrivit ministrului Şeitan, şef peste Munca şi Protecţia Socială, copiii din familiile bogate ar cam trebui să-şi pună pofta-n cui şi să-şi ia gândul de la alocaţia de stat. Inepţia domnului Şeitan ne-a lăsat pe toţi cu gura căscată. Probabil şi el surprins de cele debitate, a uitat să ofere câteva elemente edificatoare. De pildă, care sunt veniturile care îl fac pe un copil mai bogat decât pe altul? Li se numără cu grijă maşinuţele, păpuşile sau soldăţeii de plumb? E grav dacă ministrul Muncii şi al Protecţiei Sociale n-a aflat încă faptul că alocaţia este un drept care i se cuvine copilului şi nu părintelui, drept garantat de documente legislative fundamentale. Şi atunci, cum poţi să iei în calcul veniturile părinţilor pentru a suprima astfel un drept al copilului? Nu credeam că voi fi obligat vreodată să pun o asemenea întrebare, dar nepriceperea crasă, precum şi disperarea miniştrilor trimişi la produs de bani pentru buget nasc şi astfel de  dileme.

          Peste numai câteva ore de la zicerile pline de substanţă ideologică de dreapta, mimând cu sârg uimirea, revolta şi grija faţă de cetăţean, că tot se afla în faţa camerelor de luat vederi, haiducul şef de la Guvern i-a ameninţat cu remanierea pe guralivii miniştri. Că dă bine la popor. Şi, în fond, cine îl obligă să se ţină de ameninţare?

          Pentru că disperarea e atât de mare şi se caută de zor soluţii salvatoare care să ne scoată din marasm, urmând exemplul unei jurnaliste cunoscute, vin şi eu cu o propunere: să se instituie taxa pe nepriceperea miniştrilor. Ar scoate statul un ban grămadă, la cât de mare e incompetenţa în Guvern! Îndrăznesc şi un pariu: în şase luni, împrumutul de la FMI va fi rambursat integral din aceste fonduri.

UPDATE: A venit şi răspunsul. Voi ce înţelegeţi?

Poate ştie domnul Blaga. Aştept încă răspunsul la interpelarea asta.

  Dacă în urmă cu trei săptămâni am avut onoarea şi bucuria de a vă vorbi despre geniul şi opera lui Ion Luca Caragiale, vin astăzi în faţa dumneavoastră cu un alt nume sonor al literaturii româneşti, apărut tot pe plaiuri dâmboviţene. În urmă cu 200 de ani avea să se nască la Târgovişte, în mahalaua Lemnului, al patrulea copil al vistiernicului Lixandrescu, poetul şi fabulistul Grigore Alexandrescu, cel care a dăruit literaturii române multe nestemate ale genului. Continuând paralela, dacă pomenind despre I.L.Caragiale nu am putut să nu observăm actualitatea scrierilor sale, acum, când vorbim despre autorul unor fabule celebre, ne vin în minte similitudinile dintre eroii săi reprezentativi şi personajele oferite cu dărnicie de viaţa politică autohtonă.Ca să nu mai vorbim de morala care li se potriveşte mănuşă!

          Vorbind, bunăoară, despre principii nobile, despre egalitate şi corectitudine, ne vine în minte aproape instantaneu celebra fabulă Câinele şi Căţelul. Transpusă în realitatea politică, morala acesteia se poate traduce simplu prin aceea că cei aflaţi acum la putere sunt… mai egali decât cei din opoziţie. Ne gândim, de pildă, momentul aprobării bugetului, când am prezentat argumente peste argumente, amendamente peste amendamente, ne-am chinuit zile întregi să-i explicăm lui Boc & co. cât de aberant este proiectul, crezând, în naivitatea noastră, că suntem parteneri egali de dialog. Şi el ce face?! Păi se face că ne ascultă, dă din cap aprobator şi ne dă pentru o secundă impresia că părerea noastră ar conta un pic. Pentru ca la sfârşit să ne-o reteze scurt: Da! Nu suntem de acord! De pe aceleaşi poziţii egale, fireşte, de parteneri de dialog. Doar eram, de bună-seamă, căţeii din fabulă, iar dumnealui, în poziţia de veritabil dulău.

          Intrând pe tărâmul aşa-zisei justiţii portocalii, ne izbim zilnic de fapte strigătoare la cer, avându-i protagonişti, fireşte, pe atotputernicii zilei. Auzim, la tot pasul de lucrări de mântuială, de contracte pe bani mulţi şi… publici, de mişmaşuri prin care se fentează justiţia: Băsescu (Traian, Mircea şi Ioana), Udrea, Cocoş,   Berceanu, Videanu, cumătrul Bercea şi câţi or mai fi prin ograda oranj. Aţi auzit să fi păţit ceva? Ei, aş! Nici pomeneală de asta, atâta vreme cât puterea şi decizia sunt la ei. În aceeaşi ogradă oranj. Aici se potriveşte de minune morala fabulei Dreptatea Leului: „Nu ştiu cum se urmează, nu pricep cum se poate,/
Dar văz că cei puternici oriunde au dreptate”.

          Sunt însă şi mici excepţii care ne complică teoria. De pildă,  din Boul şi Viţelul, aflăm cum, ajuns la putere, mai-marele Bou, îşi uită apropiaţii, alungându-şi propria rudă de la împărţeala „prosperităţii”. Ei bine, de data aceasta, morala marelui Alexandrescu nu se mai aplică în actualitate. Şi asta pentru că, proptiţi la Cotroceni sau Victoria, în ministere sau agenţii, mai-marii puterii au avut grijă să-şi răsplătească cu vârf şi îndesat toţi apropiaţii.

Noului regim îi place la nebunie spectacolul mediatic. Daca în urmă cu ceva vreme,  Monica Iacob Ridzi defila pe scene ridicate cu foarte mulţi bani de la buget, iar madam Udrea înţelegea să promoveze turismul pozând când călare, când lângă chiloţii salvamarilor, actualul ministru de Finanţe, reşapatul Sebastian Vlădescu, a găsit soluţia pentru desăvârşirea ridicolului absolut: şi-a angajat la minister doi „profesionişti”. Nu într-ale finanţelor, cum ar fi fost normal, ci în cosmetizarea imaginii unui portofoliu vital. Pe de-o parte, am putea spune că îi înţelegem strategia. Dacă tot nu ştii să gestionezi finanţele publice, măcar să ai oameni care să mintă frumos pentru tine!

          Cu figura mereu plictisită şi stilul flegmatic, Andrei Gheorghe a luat pe mână Departamentul de Comunicare al ministerului. Primit cu rezerve chiar de către reprezentanţii presei, cu o imagine publică destul de şifonată, controversatul realizator n-a părut foarte interesat de un mic amănunt: când vrei să te ocupi de imaginea altora, este esenţială propria-ţi imagine. Nu l-a preocupat pe Gheorghe, însă nici Vlădescu nu a fost deranjat din cale-afară. Probabil fan al incursiunilor epuizante în Panama, ministrul s-o fi gândit că jungla Finanţelor din România va fi mult mai accesibilă pentru realizatorul voiajor. Altfel nu ne explicăm numirea lui „13-14” în cadrul unui minister atât de important, în condiţiile în care contextul cere specialişti incontestabili. Destul de târziu a înţeles şi Vlădescu pe cine a adus la Comunicare, având să recunoască cu o sinceritate aproape dezarmantă că noul său angajat era, cităm, „muci” şi nu se mai ţinea pe picioare după numai trei zile. De oboseală, fireşte. Asta în ciuda stării de „mişto”, pe care o experimenta la început Gheorghe

          Experimentele nefaste pe banii şi pielea noastră nu s-au oprit însă aici. La vreo câteva zile după această angajare bizară, Sebastian Vlădescu mai vine cu o achiziţie ultimul răcnet în materie de finanţe: nimeni altul decât Dan Bittman. Cunoscut pentru şlagărul de specialitate „Banii vorbesc”, cantautorul a fost angajat pe probleme de feedback. Chipurile, să aducă la urechile ilustre ale lui Vlădescu părerile umile ale norodului. Mai pe româneşte, să taie frunză la câini între două cântări şi un coleg scalpat.

          Cât despre opiniile oamenilor cu privire la măsurile luate de Ministerul de Finanţe, îmi permit eu să-i transmit câteva reacţii, chiar cu riscul de a-i lua pâinea de la gură lui Bittman. Domnule ministru, românii cred că aveţi un minister stufos, că taxele şi impozitele sunt insuportabile, că birocraţia este excesivă, că vorbiţi cu nepermisă detaşare de un milion de disponibilizări în 2010, că ne aflăm în pragul falimentului. Şi, cu permisiunea dumneavoastră, că sunteţi incompetent!

          Vedeţi, domnule Vlădescu? Pentru asta nu era nevoie de un angajat cu pretenţii, ifose şi ştaif de vedetă. Era suficient să aplecaţi urechea la vocea străzii. Ar fi fost şi pentru dumneavoastră un exerciţiu de normalitate.

          Dar pentru că nu vă cred în stare de un asemenea efort, nici pe dumneavoastră, nici pe colegii portocalii de Cabinet, îmi permit câteva sugestii pentru departamentele de comunicare din celelalte ministere: Puya („E foame de bani, băieţi”) – la Economie, Adi Minune („Au, inima mea”) – la Sănătate, Paraziţii („Drumuri fictive”) – la, aţi ghicit, Transporturi şi, cu voia dumneavoastră, Traian Ilea („Puşca şi cureaua lată”), consilier personal al primului ministru.

Interpelare adresată ministrului Videanu pentru soluţionarea rapidă a situaţiei grave prin care trece o unitate etalon a judeţului.

Ne-am obişnuit să celebrăm personalităţi din toate domeniile de activitate, de cele mai multe ori formal, de dragul festivismului, bifând, cu uşurare, câte o manifestare pe care le-o dedicăm cumva superficial, cumva din obligaţie. Dacă de cele mai multe ori ne merge, de data aceasta, când e vorba despre Ion Luca Caragiale, situaţia  se schimbă. Şi asta pentru că despre Caragiale nu putem, cu nici un chip, să vorbim la timpul trecut. Şi, mai ales, nu putem răsufla uşuraţi la final că ne-am „achitat de datorie”!

          De ce am ţinut să vă vorbesc despre marele scriitor român, care a surprins ca nimeni altul moravurile societăţii româneşti? Mai întâi de toate pentru că vin din judeţul în care a văzut lumina zilei marele dramaturg. După cum bine ştiţi, acesta s-a născut în localitatea Haimanale, actualmente I.L. Caragiale. Era, prin urmare, firesc ca un dâmboviţean să evoce amintirea celui ce a lăsat literaturii româneşti şi universale creaţii de o reală valoare şi forţă.

          Apoi, de fiecare dată când vorbim despre Caragiale vorbim despre actualitatea  scrierilor sale. Totuşi, parcă niciodată scenele zugrăvite de Nenea Iancu nu au fost  atât de vii ca cele care invadează astăzi spaţiul public. Cât despre personaje, putem spune că acestea şi-au schimbat doar stilul vestimentar, păstrând din păcate năravurile care au creat situaţii pline de un ridicol grotesc.

          Până şi replicile de astăzi ne sună cunoscut. Un celebru politician român, întâmplător şeful statului, vorbeşte cu elan despre reforma statului. Şi dă-i şi luptă, şi luptă şi dă-i cu revizuirea Constituţiei, cu eficientizarea aparatului de stat, cu depolitizarea instituţiilor… clamând lacrimogen că se gândeşte la „ţărişoara lui, la fericirea ei”. Numai că stilul haotic al discursului oferit opiniei publice seamănă izbitor cu logica fără cusur a maestrului Farfuridi care cerea „ori să se revizuiască, dar să nu se schimbe nimic ori să nu se revizuiască, dar atunci să se schimbe pe ici, pe colo”.

          Şi din punct de vedere economic, preşedintele – mariner are a-şi aduce niscaiva laude.  Ce dacă în fiecare zi foarte multe persoane îşi pierd locul de muncă? Ce dacă nivelul de trai aruncă România în cea mai neagră perioadă? Ce dacă firmele falimentează unele după altele? Până când să n-avem şi noi faliţii noştri?… Anglia-şi are faliţii săi, Franţa-şi are faliţii săi, până şi chiar Austria-şi are faliţii săi, în fine oricare naţiune, oricare popor, oricare ţară îşi are faliţii săi… Numai noi să n-avem faliţii noştri?

          Sensibil când vine vorba de dame, cunoscut de altfel pentru naturelu-i simţitor în materie, bărbatul de stat Traian Băsescu nu a putut niciodată să spună NU atunci când a fost vorba de vreo rugăminte venită de la un sufleţel, care mai de care mai alunecos şi mai zburdalnic. Blond, brunet, Udrea, Săftoiu, preşedintele nu a făcut discriminări. Vorba ceea: “N-am putut, dom’le, pentru ca să le tratez cu refuz“.

          Şi dacă tot suntem la capitolul blond din PD-L, nu avem cum să nu evocăm scena cu iz caragialesc a bileţelului roz. Numai că a fost ca într-un banc cu Radio Erevan: nu era scrisoare, era bileţel, nu s-a pierdut, ci s-a găsit.

          De altfel şi ultimele mişcări strategice din PD-L par inspirate din opera marelui dramaturg. L-am văzut de curând pe europarlamentarul de casă al Cotrocenilor, Cristian Preda, revoltat nevoie-mare că junele Prigoană şi-a făcut rost de o candidatură cu iz manelistic, pe spezele seniorului. Cât ai zice „tomberon”, dulăii portocalii Blaga şi Berceanu au sărit ca arşi, acuzându-l pe guralivul europarlamentar că face jocul duşmanilor şi l-au chemat la raport. În cadru organizat. „Trădare să fie, dar s-o ştim şi noi, musiu Preda!”

 Vă veţi întreba, probabil, care este motivul pentru care am dat exemple doar din sectorul oranj. Scene din care s-ar fi putut inspira Nenea Iancu se petrec, slavă Domnului, pe toată scena politică, fie că vorbim de stânga, centrul sau dreapta acesteia, de cele mai înalte sfere ale puterii sau de cele în care se învârt „muritorii de rând”. Numai că, sincer vorbind, puterea portocalie prea se dovedeşte a fi mai mult decât prolifică la „secţiunea” asta, oferind situaţii caragialeşti pe bandă rulantă, de parcă ar fi sarcină de partid.

 Numai că, de data aceasta, nu ne mai permitem să ne amuzăm copios ca atunci când citim operele marelui dramaturg, comicul servit în fiecare zi de personajele hilare afectând în mod direct traiul zilnic al oamenilor.

Tot ce ne permitem este o tristă concluzie: Bravos naţiune, halal să-ţi fie!

Stimaţi colegi,

N-aduce anul, ce-aduce ceasul în politica românească. Se înfiinţează ministere cu dedicaţie, se dinamitează alte ministere, se iau decizii extrem de importante după o singură ureche, se discreditează un parlament întreg, se demit miniştri la ordin, se schimbă regulile jocului numai după voia autoproclamatului “jucător”. Şi asta pentru că acelaşi jucător nu îi suportă pe adversari, pentru că nu admite să fie contrazis, pentru că vrea să-şi impună voinţa cu orice preţ şi pentru că ţine să îşi aşeze în posturi călduţe apropiaţii care şi-au dovedit loialitatea. L-aţi recunoscut, desigur, pe autorul şi regizorul scenariilor politice din ultimii cinci ani. Unii îi spun cu supuşenie Zeus, românii obişnuiţi însă îl ştiu sub numele de Traian Băsescu, sinonim, mai nou, cu scandalurile şi eşecurile răsunătoare din ultima perioadă. Când credeam că le-am văzut pe toate, Băsescu a ţinut să lase încă o dată audienţa mută de stupefacţie: a creat un scandal artificial în jurul unui ministru – „întâmplător” social democrat, a forţat jumătate de cabinet să plece – „întâmplător” jumătatea social-democrată şi din cealaltă jumătate – la fel de întâmplător, portocalie, a peticit un guvern întreg. Cum? Într-o manieră uluitoare: a luat miniştrii PD-L şi le-a mai dat câte un minister. Bonus pentru loialitate şi bună purtare. Astfel, dacă Boc are două, Berceanu are două şi Udrea are două… De ce a mers pe varianta prescurtată a formulei? Simplu: Ăştia sunt toţi competenţii – sesizaţi ghilimelele de rigoare – familiei portocalii. Şi-apoi, nu vi se pare că se potrivesc mănuşă Boc la Educaţie, Videanu la Sănătate şi Berceanu la Agricultură? Cât despre doamna Udrea, date fiindu-i competenţele polivalente, nu ne mai mirăm că a preluat şi Mediul. Putea la fel de bine să meargă la Ministerul Afacerilor Interne. Sau Externe. Ce mai conta sigla instituţiei! Ne mirăm sincer că domnul Băsescu nu a preluat el însuşi un minister. Al Culturii, de exemplu, pentru că mai penibil decât domnul Paleologu oricum nu putea fi. Dar îi ajung, probabil, atribuţiunile de prim-ministru.

STIMAŢI COLEGI,

Dincolo de ironii subtile sau glume sarcastice, persoana care se joacă de-a politica cu un popor întreg, provocând criză după criză, e preşedintele în exerciţiu al ţării. Iar faptul că Guvernul ăsta, cârpit peste noapte, a ajuns subiectul tuturor bancurilor despre incompetenţi spune un adevăr pe care Traian Băsescu nu-l mai poate dosi: să angajezi o camarilă ascultătoare ca să-ţi strângă mizeria de fiecare dată poate să ţi se pară, la un moment dat, o soluţie salvatoare. Ce te faci însă când simbriaşii eşuează lamentabil? Există un singur răspuns: pierzi alegerile.