Adrian Tutuianu

Preşedintele Traian Băsescu şi gaşca sa portocalie sau în curs de portocalizare (a se vedea grupul dependenţilor) ne-au mai ţinut săptămâna trecută un curs intensiv de aburire a românilor. Este, de altfel, un procedeu pe care l-a perfecţionat în cinci ani şi ceva de mandat. A devenit strategie de stat. S-a folosit de el atunci când a vrut să acopere un scandal de familie (Ioana Băsescu), aruncând-o în gura ziariştilor şi a opiniei publice pe mult mai neajutorata Ridzi. Sau când, asaltat de nemulţumirile sociale, şi-a trimis procurorii în curtea lui Gigi Becali. Asta ca să dăm numai două exemple din faptele de arme ale bravului conducător.

Cam acelaşi lucru se întâmplă şi acum. Încercând să dea de lucru analiştilor şi de mestecat opiniei publice, Băsescu a mai dat o lecţie de manipulare. După ce şi-a asigurat majoritatea în Senat, momind cu bani şi promisiuni parlamentari fără coloană vertebrală, a încercat un puci pe cât de ridicol, pe atât de periculos pentru democraţie, forţând schimbarea lui Mircea Geoană. N-a mai contat faptul că se încălca grav Constituţia. Important era să-şi pună un om obedient în fruntea Senatului. Un fel de Roberta Anastase sau, dacă doriţi, Emil Boc. Are, slavă Domnului, de unde alege.

Şi pentru că tot am amintit de Constituţie (cărţulia cu care se fotografia domnul preşedinte acum câţiva ani) nu putem să nu vedem ceaţa groasă pe care tot domnia sa încearcă să o împrăştie invocând necesitatea reformării acesteia. Coincidenţa face ca demersul său să se suprapună pe evenimente de-a dreptul cutremurătoare.

Poate era mai bine, de exemplu, să vorbim despre nivelul record pe care l-a atins cifra şomajului în România: 800.000 de oameni nu au un loc de muncă, iar procentul continuă să crească.

Poate era mai bine să vorbim despre faptul că, pornind de la evidenţa celor care nu se află în plată, şomajul real afectează 1.250.000 de persoane.

Poate era mai bine să vorbim despre evaziunea fiscală la alcool, care aduce pierderi la buget de 760 de milioane de euro pe an. Sau despre faptul că 1,5 milioane de angajaţi din sectorul privat au salariul minim pe economie.

Poate era mai bine să vorbim despre sifonarea banului public în cazul lucrărilor la Biblioteca Naţională, lucrări care au fost adjudecate iniţial, prin licitaţie, cu 70 de milioane de euro, pentru ca ulterior, fără licitaţie, să fie suplimentate cu 35 de milioane de euro.

Poate era mai bine să vorbim despre faptul că se pierd anual 300 de milioane de euro ca urmare a neimpozitării transportatorilor şi a şcolilor de şoferi fără autorizaţie.

Am fi putut vorbi despre creşterea infracţionalităţii economice în acest an, cu 210% mai mult faţă de 2008, bugetul de stat suferind prejudicii de 4,45 miliarde de euro.

Poate că ar fi fost bine dacă am fi vorbit despre faptul că ministerul Comunicaţiilor cheltuieşte peste 500 de milioane de euro pe un site, sumă egală cu reducerile preconizate prin tăierea pensiilor şi de zeci de ori mai mare decât bugetul Senatului pe care onor dom’ preşedinte vrea să-l desfiinţeze.

În sfârşit, poate că ar fi trebuit să vorbim despre cheltuielile faraonice ale Elenei Udrea, cea care, pentru a-şi pune în practică proiectul de case pentru specialişti (care specialişti?, nu ştim), dă peste 77 de milioane de lei pe servicii de arhitectură şi consultanţă. Suma echivalează cu preţul construirii a peste 500 de locuinţe noi.

Exemplele ar putea continua la nesfârşit, dar cred că aţi înţeles ce am vrut să demonstrez. Problema românilor este că preşedintele Băsescu se face că nu înţelege şi ignoră voit adevăratele probleme ale ţării. În schimb, pozează în reformator neînfricat, doar-doar o mai păcăli pe cineva.  Chipurile, pentru că nu ar mai avea o miză personală. Vă daţi seama: Traian Băsescu face ceva fără o miză personală. Este fără doar şi poate cel mai prost banc al ultimilor ani.

Mă simt obligat să reiau în discuţie acţiunile domnului ministru al Finanţelor, Sebastian Vlădescu, deşi, mărturisesc sincer, nu-mi face nici o plăcere. Ce m-a determinat să îmi axez intervenţia, în primă fază, asupra autoproclamatului plezirist? Bâlbâiala, gafele, incoerenţa, incompetenţa fericitului ministru dotat cu una bucată şef   departament de comunicare (uşuit între timp) şi una şi mai celebră bucată măsurător de feedback.

          Carevasăzică, mai deunăzi, Sebastian Vlădescu glăsuia cu aplomb cum că pensiile ar cam trebui impozitate. Toate pensiile. Că şi-aşa huzureau pensionarii pe banii statului fără urmă de bun simţ! Ţara arde în chinurile crizei şi ei benchetuiesc! Îşi permit chiar neruşinarea să-şi cumpere o pâine şi două aspirine pe săptămână, de parcă n-ar putea supravieţui şi cu mai puţin! Ce atâta risipă!? Vistieria ţării e goală, firmele private se prăbuşesc… de unde bani pentru acoperirea găurilor din buget dacă nu de la pensionarii trândavi?  

          Luat imediat la întrebări de jurnaliştii insistenţi, care se bagă tot timpul în treburile Guvernului, Emil Boc se saltă pe vârfuri şi i-o retează de la distanţă subalternului său: Nu ştiu, n-am discutat, nu se pune problema! Şi se întoarce la ale lui. Pentru ca a doua zi subalternul să se replieze ostăşeşte şi să ne explice cum că am fi noi uşor idioţi şi n-am înţeles cum stă treaba cu impozitarea. Curată filosofie fiscală! Nu orice neavizat poate s-o priceapă!

          Alt ministru, altă aberaţie! Parcă mai gravă ca prima, deşi una ca asta ar putea părea greu de crezut. Potrivit ministrului Şeitan, şef peste Munca şi Protecţia Socială, copiii din familiile bogate ar cam trebui să-şi pună pofta-n cui şi să-şi ia gândul de la alocaţia de stat. Inepţia domnului Şeitan ne-a lăsat pe toţi cu gura căscată. Probabil şi el surprins de cele debitate, a uitat să ofere câteva elemente edificatoare. De pildă, care sunt veniturile care îl fac pe un copil mai bogat decât pe altul? Li se numără cu grijă maşinuţele, păpuşile sau soldăţeii de plumb? E grav dacă ministrul Muncii şi al Protecţiei Sociale n-a aflat încă faptul că alocaţia este un drept care i se cuvine copilului şi nu părintelui, drept garantat de documente legislative fundamentale. Şi atunci, cum poţi să iei în calcul veniturile părinţilor pentru a suprima astfel un drept al copilului? Nu credeam că voi fi obligat vreodată să pun o asemenea întrebare, dar nepriceperea crasă, precum şi disperarea miniştrilor trimişi la produs de bani pentru buget nasc şi astfel de  dileme.

          Peste numai câteva ore de la zicerile pline de substanţă ideologică de dreapta, mimând cu sârg uimirea, revolta şi grija faţă de cetăţean, că tot se afla în faţa camerelor de luat vederi, haiducul şef de la Guvern i-a ameninţat cu remanierea pe guralivii miniştri. Că dă bine la popor. Şi, în fond, cine îl obligă să se ţină de ameninţare?

          Pentru că disperarea e atât de mare şi se caută de zor soluţii salvatoare care să ne scoată din marasm, urmând exemplul unei jurnaliste cunoscute, vin şi eu cu o propunere: să se instituie taxa pe nepriceperea miniştrilor. Ar scoate statul un ban grămadă, la cât de mare e incompetenţa în Guvern! Îndrăznesc şi un pariu: în şase luni, împrumutul de la FMI va fi rambursat integral din aceste fonduri.