Adrian Tutuianu

UPDATE: A venit şi răspunsul. Voi ce înţelegeţi?

Poate ştie domnul Blaga. Aştept încă răspunsul la interpelarea asta.

  Dacă în urmă cu trei săptămâni am avut onoarea şi bucuria de a vă vorbi despre geniul şi opera lui Ion Luca Caragiale, vin astăzi în faţa dumneavoastră cu un alt nume sonor al literaturii româneşti, apărut tot pe plaiuri dâmboviţene. În urmă cu 200 de ani avea să se nască la Târgovişte, în mahalaua Lemnului, al patrulea copil al vistiernicului Lixandrescu, poetul şi fabulistul Grigore Alexandrescu, cel care a dăruit literaturii române multe nestemate ale genului. Continuând paralela, dacă pomenind despre I.L.Caragiale nu am putut să nu observăm actualitatea scrierilor sale, acum, când vorbim despre autorul unor fabule celebre, ne vin în minte similitudinile dintre eroii săi reprezentativi şi personajele oferite cu dărnicie de viaţa politică autohtonă.Ca să nu mai vorbim de morala care li se potriveşte mănuşă!

          Vorbind, bunăoară, despre principii nobile, despre egalitate şi corectitudine, ne vine în minte aproape instantaneu celebra fabulă Câinele şi Căţelul. Transpusă în realitatea politică, morala acesteia se poate traduce simplu prin aceea că cei aflaţi acum la putere sunt… mai egali decât cei din opoziţie. Ne gândim, de pildă, momentul aprobării bugetului, când am prezentat argumente peste argumente, amendamente peste amendamente, ne-am chinuit zile întregi să-i explicăm lui Boc & co. cât de aberant este proiectul, crezând, în naivitatea noastră, că suntem parteneri egali de dialog. Şi el ce face?! Păi se face că ne ascultă, dă din cap aprobator şi ne dă pentru o secundă impresia că părerea noastră ar conta un pic. Pentru ca la sfârşit să ne-o reteze scurt: Da! Nu suntem de acord! De pe aceleaşi poziţii egale, fireşte, de parteneri de dialog. Doar eram, de bună-seamă, căţeii din fabulă, iar dumnealui, în poziţia de veritabil dulău.

          Intrând pe tărâmul aşa-zisei justiţii portocalii, ne izbim zilnic de fapte strigătoare la cer, avându-i protagonişti, fireşte, pe atotputernicii zilei. Auzim, la tot pasul de lucrări de mântuială, de contracte pe bani mulţi şi… publici, de mişmaşuri prin care se fentează justiţia: Băsescu (Traian, Mircea şi Ioana), Udrea, Cocoş,   Berceanu, Videanu, cumătrul Bercea şi câţi or mai fi prin ograda oranj. Aţi auzit să fi păţit ceva? Ei, aş! Nici pomeneală de asta, atâta vreme cât puterea şi decizia sunt la ei. În aceeaşi ogradă oranj. Aici se potriveşte de minune morala fabulei Dreptatea Leului: „Nu ştiu cum se urmează, nu pricep cum se poate,/
Dar văz că cei puternici oriunde au dreptate”.

          Sunt însă şi mici excepţii care ne complică teoria. De pildă,  din Boul şi Viţelul, aflăm cum, ajuns la putere, mai-marele Bou, îşi uită apropiaţii, alungându-şi propria rudă de la împărţeala „prosperităţii”. Ei bine, de data aceasta, morala marelui Alexandrescu nu se mai aplică în actualitate. Şi asta pentru că, proptiţi la Cotroceni sau Victoria, în ministere sau agenţii, mai-marii puterii au avut grijă să-şi răsplătească cu vârf şi îndesat toţi apropiaţii.

Noului regim îi place la nebunie spectacolul mediatic. Daca în urmă cu ceva vreme,  Monica Iacob Ridzi defila pe scene ridicate cu foarte mulţi bani de la buget, iar madam Udrea înţelegea să promoveze turismul pozând când călare, când lângă chiloţii salvamarilor, actualul ministru de Finanţe, reşapatul Sebastian Vlădescu, a găsit soluţia pentru desăvârşirea ridicolului absolut: şi-a angajat la minister doi „profesionişti”. Nu într-ale finanţelor, cum ar fi fost normal, ci în cosmetizarea imaginii unui portofoliu vital. Pe de-o parte, am putea spune că îi înţelegem strategia. Dacă tot nu ştii să gestionezi finanţele publice, măcar să ai oameni care să mintă frumos pentru tine!

          Cu figura mereu plictisită şi stilul flegmatic, Andrei Gheorghe a luat pe mână Departamentul de Comunicare al ministerului. Primit cu rezerve chiar de către reprezentanţii presei, cu o imagine publică destul de şifonată, controversatul realizator n-a părut foarte interesat de un mic amănunt: când vrei să te ocupi de imaginea altora, este esenţială propria-ţi imagine. Nu l-a preocupat pe Gheorghe, însă nici Vlădescu nu a fost deranjat din cale-afară. Probabil fan al incursiunilor epuizante în Panama, ministrul s-o fi gândit că jungla Finanţelor din România va fi mult mai accesibilă pentru realizatorul voiajor. Altfel nu ne explicăm numirea lui „13-14” în cadrul unui minister atât de important, în condiţiile în care contextul cere specialişti incontestabili. Destul de târziu a înţeles şi Vlădescu pe cine a adus la Comunicare, având să recunoască cu o sinceritate aproape dezarmantă că noul său angajat era, cităm, „muci” şi nu se mai ţinea pe picioare după numai trei zile. De oboseală, fireşte. Asta în ciuda stării de „mişto”, pe care o experimenta la început Gheorghe

          Experimentele nefaste pe banii şi pielea noastră nu s-au oprit însă aici. La vreo câteva zile după această angajare bizară, Sebastian Vlădescu mai vine cu o achiziţie ultimul răcnet în materie de finanţe: nimeni altul decât Dan Bittman. Cunoscut pentru şlagărul de specialitate „Banii vorbesc”, cantautorul a fost angajat pe probleme de feedback. Chipurile, să aducă la urechile ilustre ale lui Vlădescu părerile umile ale norodului. Mai pe româneşte, să taie frunză la câini între două cântări şi un coleg scalpat.

          Cât despre opiniile oamenilor cu privire la măsurile luate de Ministerul de Finanţe, îmi permit eu să-i transmit câteva reacţii, chiar cu riscul de a-i lua pâinea de la gură lui Bittman. Domnule ministru, românii cred că aveţi un minister stufos, că taxele şi impozitele sunt insuportabile, că birocraţia este excesivă, că vorbiţi cu nepermisă detaşare de un milion de disponibilizări în 2010, că ne aflăm în pragul falimentului. Şi, cu permisiunea dumneavoastră, că sunteţi incompetent!

          Vedeţi, domnule Vlădescu? Pentru asta nu era nevoie de un angajat cu pretenţii, ifose şi ştaif de vedetă. Era suficient să aplecaţi urechea la vocea străzii. Ar fi fost şi pentru dumneavoastră un exerciţiu de normalitate.

          Dar pentru că nu vă cred în stare de un asemenea efort, nici pe dumneavoastră, nici pe colegii portocalii de Cabinet, îmi permit câteva sugestii pentru departamentele de comunicare din celelalte ministere: Puya („E foame de bani, băieţi”) – la Economie, Adi Minune („Au, inima mea”) – la Sănătate, Paraziţii („Drumuri fictive”) – la, aţi ghicit, Transporturi şi, cu voia dumneavoastră, Traian Ilea („Puşca şi cureaua lată”), consilier personal al primului ministru.

Interpelare adresată ministrului Videanu pentru soluţionarea rapidă a situaţiei grave prin care trece o unitate etalon a judeţului.

Ne-am obişnuit să celebrăm personalităţi din toate domeniile de activitate, de cele mai multe ori formal, de dragul festivismului, bifând, cu uşurare, câte o manifestare pe care le-o dedicăm cumva superficial, cumva din obligaţie. Dacă de cele mai multe ori ne merge, de data aceasta, când e vorba despre Ion Luca Caragiale, situaţia  se schimbă. Şi asta pentru că despre Caragiale nu putem, cu nici un chip, să vorbim la timpul trecut. Şi, mai ales, nu putem răsufla uşuraţi la final că ne-am „achitat de datorie”!

          De ce am ţinut să vă vorbesc despre marele scriitor român, care a surprins ca nimeni altul moravurile societăţii româneşti? Mai întâi de toate pentru că vin din judeţul în care a văzut lumina zilei marele dramaturg. După cum bine ştiţi, acesta s-a născut în localitatea Haimanale, actualmente I.L. Caragiale. Era, prin urmare, firesc ca un dâmboviţean să evoce amintirea celui ce a lăsat literaturii româneşti şi universale creaţii de o reală valoare şi forţă.

          Apoi, de fiecare dată când vorbim despre Caragiale vorbim despre actualitatea  scrierilor sale. Totuşi, parcă niciodată scenele zugrăvite de Nenea Iancu nu au fost  atât de vii ca cele care invadează astăzi spaţiul public. Cât despre personaje, putem spune că acestea şi-au schimbat doar stilul vestimentar, păstrând din păcate năravurile care au creat situaţii pline de un ridicol grotesc.

          Până şi replicile de astăzi ne sună cunoscut. Un celebru politician român, întâmplător şeful statului, vorbeşte cu elan despre reforma statului. Şi dă-i şi luptă, şi luptă şi dă-i cu revizuirea Constituţiei, cu eficientizarea aparatului de stat, cu depolitizarea instituţiilor… clamând lacrimogen că se gândeşte la „ţărişoara lui, la fericirea ei”. Numai că stilul haotic al discursului oferit opiniei publice seamănă izbitor cu logica fără cusur a maestrului Farfuridi care cerea „ori să se revizuiască, dar să nu se schimbe nimic ori să nu se revizuiască, dar atunci să se schimbe pe ici, pe colo”.

          Şi din punct de vedere economic, preşedintele – mariner are a-şi aduce niscaiva laude.  Ce dacă în fiecare zi foarte multe persoane îşi pierd locul de muncă? Ce dacă nivelul de trai aruncă România în cea mai neagră perioadă? Ce dacă firmele falimentează unele după altele? Până când să n-avem şi noi faliţii noştri?… Anglia-şi are faliţii săi, Franţa-şi are faliţii săi, până şi chiar Austria-şi are faliţii săi, în fine oricare naţiune, oricare popor, oricare ţară îşi are faliţii săi… Numai noi să n-avem faliţii noştri?

          Sensibil când vine vorba de dame, cunoscut de altfel pentru naturelu-i simţitor în materie, bărbatul de stat Traian Băsescu nu a putut niciodată să spună NU atunci când a fost vorba de vreo rugăminte venită de la un sufleţel, care mai de care mai alunecos şi mai zburdalnic. Blond, brunet, Udrea, Săftoiu, preşedintele nu a făcut discriminări. Vorba ceea: “N-am putut, dom’le, pentru ca să le tratez cu refuz“.

          Şi dacă tot suntem la capitolul blond din PD-L, nu avem cum să nu evocăm scena cu iz caragialesc a bileţelului roz. Numai că a fost ca într-un banc cu Radio Erevan: nu era scrisoare, era bileţel, nu s-a pierdut, ci s-a găsit.

          De altfel şi ultimele mişcări strategice din PD-L par inspirate din opera marelui dramaturg. L-am văzut de curând pe europarlamentarul de casă al Cotrocenilor, Cristian Preda, revoltat nevoie-mare că junele Prigoană şi-a făcut rost de o candidatură cu iz manelistic, pe spezele seniorului. Cât ai zice „tomberon”, dulăii portocalii Blaga şi Berceanu au sărit ca arşi, acuzându-l pe guralivul europarlamentar că face jocul duşmanilor şi l-au chemat la raport. În cadru organizat. „Trădare să fie, dar s-o ştim şi noi, musiu Preda!”

 Vă veţi întreba, probabil, care este motivul pentru care am dat exemple doar din sectorul oranj. Scene din care s-ar fi putut inspira Nenea Iancu se petrec, slavă Domnului, pe toată scena politică, fie că vorbim de stânga, centrul sau dreapta acesteia, de cele mai înalte sfere ale puterii sau de cele în care se învârt „muritorii de rând”. Numai că, sincer vorbind, puterea portocalie prea se dovedeşte a fi mai mult decât prolifică la „secţiunea” asta, oferind situaţii caragialeşti pe bandă rulantă, de parcă ar fi sarcină de partid.

 Numai că, de data aceasta, nu ne mai permitem să ne amuzăm copios ca atunci când citim operele marelui dramaturg, comicul servit în fiecare zi de personajele hilare afectând în mod direct traiul zilnic al oamenilor.

Tot ce ne permitem este o tristă concluzie: Bravos naţiune, halal să-ţi fie!