Adrian Tutuianu

Elena Băsescu, Elena Udrea, Roberta Anastase, Monica Iacob-Ridzi, Mioara Mantale, Cristina Pârvulescu, Georgia Gabriela Voicu, Anca Cristina Zevedei. Şi inventarul ar putea continua. Ce au în comun doamnele şi domniţele menţionate? Toate au obţinut funcţii şi responsabilităţi pe baza unui argument incontestabil: obedienţa crasă, servilismul greţos faţă de stăpânul de la Cotroceni. Adăugaţi la fişa personală şi  nepriceperea dovedită în toate posturile ocupate şi veţi avea un tablou aproape complet al modului în care înţelege Traian Băsescu să se înconjoare de profesionişti, cu ghilimele de rigoare.  Interesantă ar fi o analiză a procedurii folosite în alegerea unor astfel de specimene, care mai de care mai „pricepute” în treburile ţării.  Îndrăznesc să intuiesc câteva probe ale exerciţiului de recrutare.

Mai întâi de toate, ar fi tupeul. Trebuie din belşug! Altfel cum să reuşeşti să treci cu vederea criticile întemeiate, iar tu, perfect incompetent, să te faci că plouă?! Stimaţi colegi, aruncaţi o privire pe numele de mai sus şi vă veţi aminti, sunt sigur, că aţi fost martori, în repetate rânduri, ai demonstraţiilor de tupeu şi nesimţire, dar şi ai neprofesionalismului dus la extrem.

Nu e, însă, destul să ai tupeu. El trebuie dublat de incompetenţă. Obligatoriu. Aproape că aş crede că e probă eliminatorie. Altfel, există riscul ca înfipte în vreun scaun călduţ de şef, tinerele cadre chiar să facă treabă.  Iar asta e inadmisibil pentru PDL.

Şi pentru că am adus aminte de PDL, deşi îmi promisesem o cură de dezintoxicare, o altă probă la care sunt supuse este ataşamentul faţă de partidul oranj. De fapt, nu atât faţă de partid, cât faţă de preşedintele oranj. Şi nu mă refer la Emil Boc pe care nu-l putem suspecta că ar fi preşedinte de ceva. Slugărnicia în raport cu Traian Băsescu este, cumva, mândria CV-ului. De ea depinde ca tinerele amazoane din armata prezidenţială să fie luate în seamă. Restul vine de la sine:   ministere, agenţii, Aston Martin, Vuitton, Prada şi alte bagatele.

Acum aproape 2000 de ani, Caligula intra într-o ridicolă nemurire ridicându-şi calul la rang de senator. Deşi ceea ce se întâmplă astăzi în România dominată de Traian Băsescu ne pune pe gânduri, refuz să cred că vom trăi clipa în care, din dorinţa acestuia de a  avea un Parlament supus, armăsarii Mariei Băsescu şi Elenei Udrea vor depune jurământul în faţa naţiunii.

Deşi ar putea trece neobservată din cauza vremurilor tulburi, a tensiunilor sociale care au atins cote alarmante şi a situaţiei disperate în care se află românii, trebuie să nu uităm că mâine, 15 iunie,  celebrăm 120 de ani de la trecerea la cele veşnice a Poetului naţional şi universal Mihai Eminescu. În urmă cu câteva luni, îl celebram pe dramaturgul dâmboviţean  Ion Luca Caragiale şi susţineam în faţa dumneavoastră o declaraţie pe tema actualităţii scrierilor sale. Nu putem să nu vedem şi în poeziile lui Eminescu aceeaşi viziune clară, acelaşi simţ ieşit din comun al realităţii transpuse peste vremi. Deloc întâmplător, moţiunea de mâine începe cu două versuri ale poetului, extrem de elocvente pentru timpurile pe care le trăim: „Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela/Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?”.

Revenind la actualitatea scrierilor lui Mihai Eminescu, primul gând îmi zboară la falnicul nost’ ministru al Educaţiei, Daniel Funeriu, şcolit pe oriunde numai prin România nu, dar care, odată revenit s-a opintit să transforme Învăţământul autohton peste noapte. Nici un bai că propunerile lui n-au legătură cu realitatea şcolii de pe la noi. El vrea musai să schimbe, că nu degeaba s-a preumblat prin cele străinătăţuri. Funeriu se identică până la virgulă cu tinerii lui Eminescu, cei care „…la Paris învaţă / La gât cravatei cum să facă nodul / Apoi ne vin de izbăvesc norodul / Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă.”

Oi creţe ar mai fi, slavă Domnului, prin ăst guvernul de tristă contemporaneitate şi fac tot ce pot să se dea în stambă. Luaţi-i pe rând – începând cu clasicii Berceanu, Videanu, Blaga, continuând cu cealaltă grupare oranj din jurul doamnei cu poşete scumpe şi pantofi asortaţi şi terminând cu catastrofele naturale Şeitan şi Vlădescu – şi veţi avea senzaţia că versurile lui Eminescu parcă au fost scrise cu dedicaţie pentru ei. A! Fără să uităm de „cel mai general patriot” din guvern: „Şi această ciumă-n lume, şi aceste creaturi / Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri / Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară, / Îndrăznesc ca să rostească pân’ şi numele tău… ţară.” Ăştia-s „fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii / Bâlbâiţi cu gura strâmbă, stăpânii-acestei naţii!”.

 Tot răsfoind un volum de versuri semnat de Eminescu, mi-a atras atenţia următorul fragment. Vă las pe dumneavoastră să identificaţi persoana căreia i se potriveşte cel mai bine scriitura. Cred că n-o să aveţi mari dificultăţi. Eu n-am avut: „Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri / La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri / … Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască / Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască”. Şi cu asta am bifat şi capitolul Cotroceni.

          Ca să nu credeţi că nu am apetenţă pentru lirism, m-am gândit iniţial şi la actualitatea poeziei „Somnoroase păsărele”. Ce treabă are aceasta cu realitatea noastră politică?  Dacă l-aţi văzut pe domnul Berceanu, mai deunăzi, căscând entuziast, în timp ce şeful lui din Guvern citea o polologhie de două ceasuri, înseamnă că aveţi şi răspunsul.

Noapte bună, Guvern Boc!

Nici că se putea un cadou mai potrivit pentru copii, de 1 Iunie, decât pachetul de măsuri adoptat de guvern. Un cadou pe măsura cinismului de care dau dovadă Băsescu, Boc şi compania. Un cadou care îi condamnă pe copii, pe părinţi şi pe bunici la sărăcie şi disperare. În loc de o mică atenţie, mulţi copii vor primi de ziua lor, cel mai probabil, o privire tristă sau un oftat greu. Şi asta pentru că părinţilor şi bunicilor le este imposibil să înţeleagă şi să le explice.

Cum să le explici că salariul mamei sau al tatălui, dacă au ghinionul să fie bugetari de rând, au fost tăiate cât să ajungă de-o pâine pe zi? Cum să le explici că guvernul este incompetent, cum să le explici că gaşca PDL de la guvernare fură pe rupte, că Udrea, Videanu şi Berceanu dau contracte, pe bani publici, acoliţilor portocalii? Cum să le explici că trebuie să fie solidari cu ei şi că trebuie să strângă cureaua? Cum să le explici că trebuie să renunţe la cărţi, rechizite, haine? Cum să le explici mamelor, cărora li se taie acum din indemnizaţia de creşterea a copilului, că trebuie să renunţe la scutece pentru cei mici, la hăinuţe şi alimente pentru aceştia, că de jucării nici nu mai poate fi vorba, pentru că guvernul conduce ţara în stare de ebrietate?  Şi când spun guvern, înţelegeţi, desigur, că mă refer în primul rând la premierul-şef de la Cotroceni.

          Deciziile anunţate de Băsescu şi luate în braţe, fără să clintească o virgulă, de Boc se pliază cum nu se poate mai bine pe Legea Funeriu care pune învăţământul la colţ, pe coji de nucă. Nu era de ajuns că sistemul este subfinanţat, că educatorii, învăţătorii şi profesorii sunt umiliţi cu salarii de mizerie. Băsescu şi ai lui s-au gândit să mai taie o dată, să vadă dacă mai respiră şi după asta. Probabil, că Funeriu şi-a propus cu tot dinadinsul să vadă profesori morţi de foame. În ritmul acesta, nu mai e mult şi o să i se îndeplinească dorinţa macabră. Cum să vorbim în condiţii de sărăcie şi privaţiuni materiale de un învăţământ performant pentru copiii noştri?

Cum să-i trimiţi la grădiniţă pe cei mici de la 2 ani, cum vrea domnul Funeriu, când costurile sunt insuportabile pentru noile salarii ale părinţilor? Cum să înlesneşti accesul elevilor la educaţie, când eforturile părinţilor sunt mult peste puterile lor, iar sistemul de învăţământ este adus în colaps? Cum să convingi profesorii să vină la şcolile din mediul rural pe salarii de mizerie şi fără nici un fel de sprijin din partea executivului? Cum vrea domnul Funeriu să facă învăţământ obligatoriu de nouă clase în şcolile din mediul rural, când infrastructura şi dotarea unităţilor sunt la pământ? Cum poţi să-i motivezi pe copii, când văd că numai şmecherii au de câştigat în ziua de azi, iar guvernanţii, în frunte cu Băsescu, nu dau doi bani pe şcoală? Nu cred că doriţi să vorbim despre bursele şcolare ridicol de mici, care sunt o jignire pentru elevi! Cum se poate face performanţă în aceste condiţii? Probabil doar trimiţându-ţi copilul la studii în străinătate. Domnul Videanu ştie mai bine.

Pentru astfel de potenţaţi ai zilei este greu să priceapă drama prin care trec familiile simple, care rup de la gura copiilor bani pentru întreţinere sau alte trebuinţe. În căutarea unor vinovaţi iluzorii, Băsescu le-a acuzat pe mamele care protestau cu pampers-ii în braţe, că sunt iresponsabile. Nu, domnule Băsescu, sunt disperate! Şi ce nu ştiţi dumneavoastră este că în exerciţiile de silabisire ale celor mici, pe lângă obişnuitele ma-ma, ta-ta, pa-pa, micuţii exersează acum: de-mi-si-a, in-com-pe-tenţi, ho-ţii, U-drea, Bla-ga. Ce bine că Boc e monosilabic!

Mi-aş fi dorit ca, de Ziua Internaţională a Copilului, să pot să vorbesc despre lucruri mai frumoase. Numai că realitatea acestor zile nu îmi permite luxul. Nu am cum să privesc detaşat ceea ce se întâmplă în familiile tinere, cu copii, când sunt ameninţate de ghilotina lui Băsescu. Din păcate, trăim în ţara care ucide orice speranţă de mai bine a copiilor şi a tinerilor, în general. În România anului 2010,  accesul la educaţie a devenit o minciună neruşinată, iar sporul natural, şi aşa negativ, o realitate înspăimântătoare.

Şi cu toate acestea, nu putem să nu le urăm La mulţi ani, copiilor şi putere părinţilor! Ei nu au nicio vină!

Preşedintele Traian Băsescu şi gaşca sa portocalie sau în curs de portocalizare (a se vedea grupul dependenţilor) ne-au mai ţinut săptămâna trecută un curs intensiv de aburire a românilor. Este, de altfel, un procedeu pe care l-a perfecţionat în cinci ani şi ceva de mandat. A devenit strategie de stat. S-a folosit de el atunci când a vrut să acopere un scandal de familie (Ioana Băsescu), aruncând-o în gura ziariştilor şi a opiniei publice pe mult mai neajutorata Ridzi. Sau când, asaltat de nemulţumirile sociale, şi-a trimis procurorii în curtea lui Gigi Becali. Asta ca să dăm numai două exemple din faptele de arme ale bravului conducător.

Cam acelaşi lucru se întâmplă şi acum. Încercând să dea de lucru analiştilor şi de mestecat opiniei publice, Băsescu a mai dat o lecţie de manipulare. După ce şi-a asigurat majoritatea în Senat, momind cu bani şi promisiuni parlamentari fără coloană vertebrală, a încercat un puci pe cât de ridicol, pe atât de periculos pentru democraţie, forţând schimbarea lui Mircea Geoană. N-a mai contat faptul că se încălca grav Constituţia. Important era să-şi pună un om obedient în fruntea Senatului. Un fel de Roberta Anastase sau, dacă doriţi, Emil Boc. Are, slavă Domnului, de unde alege.

Şi pentru că tot am amintit de Constituţie (cărţulia cu care se fotografia domnul preşedinte acum câţiva ani) nu putem să nu vedem ceaţa groasă pe care tot domnia sa încearcă să o împrăştie invocând necesitatea reformării acesteia. Coincidenţa face ca demersul său să se suprapună pe evenimente de-a dreptul cutremurătoare.

Poate era mai bine, de exemplu, să vorbim despre nivelul record pe care l-a atins cifra şomajului în România: 800.000 de oameni nu au un loc de muncă, iar procentul continuă să crească.

Poate era mai bine să vorbim despre faptul că, pornind de la evidenţa celor care nu se află în plată, şomajul real afectează 1.250.000 de persoane.

Poate era mai bine să vorbim despre evaziunea fiscală la alcool, care aduce pierderi la buget de 760 de milioane de euro pe an. Sau despre faptul că 1,5 milioane de angajaţi din sectorul privat au salariul minim pe economie.

Poate era mai bine să vorbim despre sifonarea banului public în cazul lucrărilor la Biblioteca Naţională, lucrări care au fost adjudecate iniţial, prin licitaţie, cu 70 de milioane de euro, pentru ca ulterior, fără licitaţie, să fie suplimentate cu 35 de milioane de euro.

Poate era mai bine să vorbim despre faptul că se pierd anual 300 de milioane de euro ca urmare a neimpozitării transportatorilor şi a şcolilor de şoferi fără autorizaţie.

Am fi putut vorbi despre creşterea infracţionalităţii economice în acest an, cu 210% mai mult faţă de 2008, bugetul de stat suferind prejudicii de 4,45 miliarde de euro.

Poate că ar fi fost bine dacă am fi vorbit despre faptul că ministerul Comunicaţiilor cheltuieşte peste 500 de milioane de euro pe un site, sumă egală cu reducerile preconizate prin tăierea pensiilor şi de zeci de ori mai mare decât bugetul Senatului pe care onor dom’ preşedinte vrea să-l desfiinţeze.

În sfârşit, poate că ar fi trebuit să vorbim despre cheltuielile faraonice ale Elenei Udrea, cea care, pentru a-şi pune în practică proiectul de case pentru specialişti (care specialişti?, nu ştim), dă peste 77 de milioane de lei pe servicii de arhitectură şi consultanţă. Suma echivalează cu preţul construirii a peste 500 de locuinţe noi.

Exemplele ar putea continua la nesfârşit, dar cred că aţi înţeles ce am vrut să demonstrez. Problema românilor este că preşedintele Băsescu se face că nu înţelege şi ignoră voit adevăratele probleme ale ţării. În schimb, pozează în reformator neînfricat, doar-doar o mai păcăli pe cineva.  Chipurile, pentru că nu ar mai avea o miză personală. Vă daţi seama: Traian Băsescu face ceva fără o miză personală. Este fără doar şi poate cel mai prost banc al ultimilor ani.

Mă simt obligat să reiau în discuţie acţiunile domnului ministru al Finanţelor, Sebastian Vlădescu, deşi, mărturisesc sincer, nu-mi face nici o plăcere. Ce m-a determinat să îmi axez intervenţia, în primă fază, asupra autoproclamatului plezirist? Bâlbâiala, gafele, incoerenţa, incompetenţa fericitului ministru dotat cu una bucată şef   departament de comunicare (uşuit între timp) şi una şi mai celebră bucată măsurător de feedback.

          Carevasăzică, mai deunăzi, Sebastian Vlădescu glăsuia cu aplomb cum că pensiile ar cam trebui impozitate. Toate pensiile. Că şi-aşa huzureau pensionarii pe banii statului fără urmă de bun simţ! Ţara arde în chinurile crizei şi ei benchetuiesc! Îşi permit chiar neruşinarea să-şi cumpere o pâine şi două aspirine pe săptămână, de parcă n-ar putea supravieţui şi cu mai puţin! Ce atâta risipă!? Vistieria ţării e goală, firmele private se prăbuşesc… de unde bani pentru acoperirea găurilor din buget dacă nu de la pensionarii trândavi?  

          Luat imediat la întrebări de jurnaliştii insistenţi, care se bagă tot timpul în treburile Guvernului, Emil Boc se saltă pe vârfuri şi i-o retează de la distanţă subalternului său: Nu ştiu, n-am discutat, nu se pune problema! Şi se întoarce la ale lui. Pentru ca a doua zi subalternul să se replieze ostăşeşte şi să ne explice cum că am fi noi uşor idioţi şi n-am înţeles cum stă treaba cu impozitarea. Curată filosofie fiscală! Nu orice neavizat poate s-o priceapă!

          Alt ministru, altă aberaţie! Parcă mai gravă ca prima, deşi una ca asta ar putea părea greu de crezut. Potrivit ministrului Şeitan, şef peste Munca şi Protecţia Socială, copiii din familiile bogate ar cam trebui să-şi pună pofta-n cui şi să-şi ia gândul de la alocaţia de stat. Inepţia domnului Şeitan ne-a lăsat pe toţi cu gura căscată. Probabil şi el surprins de cele debitate, a uitat să ofere câteva elemente edificatoare. De pildă, care sunt veniturile care îl fac pe un copil mai bogat decât pe altul? Li se numără cu grijă maşinuţele, păpuşile sau soldăţeii de plumb? E grav dacă ministrul Muncii şi al Protecţiei Sociale n-a aflat încă faptul că alocaţia este un drept care i se cuvine copilului şi nu părintelui, drept garantat de documente legislative fundamentale. Şi atunci, cum poţi să iei în calcul veniturile părinţilor pentru a suprima astfel un drept al copilului? Nu credeam că voi fi obligat vreodată să pun o asemenea întrebare, dar nepriceperea crasă, precum şi disperarea miniştrilor trimişi la produs de bani pentru buget nasc şi astfel de  dileme.

          Peste numai câteva ore de la zicerile pline de substanţă ideologică de dreapta, mimând cu sârg uimirea, revolta şi grija faţă de cetăţean, că tot se afla în faţa camerelor de luat vederi, haiducul şef de la Guvern i-a ameninţat cu remanierea pe guralivii miniştri. Că dă bine la popor. Şi, în fond, cine îl obligă să se ţină de ameninţare?

          Pentru că disperarea e atât de mare şi se caută de zor soluţii salvatoare care să ne scoată din marasm, urmând exemplul unei jurnaliste cunoscute, vin şi eu cu o propunere: să se instituie taxa pe nepriceperea miniştrilor. Ar scoate statul un ban grămadă, la cât de mare e incompetenţa în Guvern! Îndrăznesc şi un pariu: în şase luni, împrumutul de la FMI va fi rambursat integral din aceste fonduri.

  Dacă în urmă cu trei săptămâni am avut onoarea şi bucuria de a vă vorbi despre geniul şi opera lui Ion Luca Caragiale, vin astăzi în faţa dumneavoastră cu un alt nume sonor al literaturii româneşti, apărut tot pe plaiuri dâmboviţene. În urmă cu 200 de ani avea să se nască la Târgovişte, în mahalaua Lemnului, al patrulea copil al vistiernicului Lixandrescu, poetul şi fabulistul Grigore Alexandrescu, cel care a dăruit literaturii române multe nestemate ale genului. Continuând paralela, dacă pomenind despre I.L.Caragiale nu am putut să nu observăm actualitatea scrierilor sale, acum, când vorbim despre autorul unor fabule celebre, ne vin în minte similitudinile dintre eroii săi reprezentativi şi personajele oferite cu dărnicie de viaţa politică autohtonă.Ca să nu mai vorbim de morala care li se potriveşte mănuşă!

          Vorbind, bunăoară, despre principii nobile, despre egalitate şi corectitudine, ne vine în minte aproape instantaneu celebra fabulă Câinele şi Căţelul. Transpusă în realitatea politică, morala acesteia se poate traduce simplu prin aceea că cei aflaţi acum la putere sunt… mai egali decât cei din opoziţie. Ne gândim, de pildă, momentul aprobării bugetului, când am prezentat argumente peste argumente, amendamente peste amendamente, ne-am chinuit zile întregi să-i explicăm lui Boc & co. cât de aberant este proiectul, crezând, în naivitatea noastră, că suntem parteneri egali de dialog. Şi el ce face?! Păi se face că ne ascultă, dă din cap aprobator şi ne dă pentru o secundă impresia că părerea noastră ar conta un pic. Pentru ca la sfârşit să ne-o reteze scurt: Da! Nu suntem de acord! De pe aceleaşi poziţii egale, fireşte, de parteneri de dialog. Doar eram, de bună-seamă, căţeii din fabulă, iar dumnealui, în poziţia de veritabil dulău.

          Intrând pe tărâmul aşa-zisei justiţii portocalii, ne izbim zilnic de fapte strigătoare la cer, avându-i protagonişti, fireşte, pe atotputernicii zilei. Auzim, la tot pasul de lucrări de mântuială, de contracte pe bani mulţi şi… publici, de mişmaşuri prin care se fentează justiţia: Băsescu (Traian, Mircea şi Ioana), Udrea, Cocoş,   Berceanu, Videanu, cumătrul Bercea şi câţi or mai fi prin ograda oranj. Aţi auzit să fi păţit ceva? Ei, aş! Nici pomeneală de asta, atâta vreme cât puterea şi decizia sunt la ei. În aceeaşi ogradă oranj. Aici se potriveşte de minune morala fabulei Dreptatea Leului: „Nu ştiu cum se urmează, nu pricep cum se poate,/
Dar văz că cei puternici oriunde au dreptate”.

          Sunt însă şi mici excepţii care ne complică teoria. De pildă,  din Boul şi Viţelul, aflăm cum, ajuns la putere, mai-marele Bou, îşi uită apropiaţii, alungându-şi propria rudă de la împărţeala „prosperităţii”. Ei bine, de data aceasta, morala marelui Alexandrescu nu se mai aplică în actualitate. Şi asta pentru că, proptiţi la Cotroceni sau Victoria, în ministere sau agenţii, mai-marii puterii au avut grijă să-şi răsplătească cu vârf şi îndesat toţi apropiaţii.

Noului regim îi place la nebunie spectacolul mediatic. Daca în urmă cu ceva vreme,  Monica Iacob Ridzi defila pe scene ridicate cu foarte mulţi bani de la buget, iar madam Udrea înţelegea să promoveze turismul pozând când călare, când lângă chiloţii salvamarilor, actualul ministru de Finanţe, reşapatul Sebastian Vlădescu, a găsit soluţia pentru desăvârşirea ridicolului absolut: şi-a angajat la minister doi „profesionişti”. Nu într-ale finanţelor, cum ar fi fost normal, ci în cosmetizarea imaginii unui portofoliu vital. Pe de-o parte, am putea spune că îi înţelegem strategia. Dacă tot nu ştii să gestionezi finanţele publice, măcar să ai oameni care să mintă frumos pentru tine!

          Cu figura mereu plictisită şi stilul flegmatic, Andrei Gheorghe a luat pe mână Departamentul de Comunicare al ministerului. Primit cu rezerve chiar de către reprezentanţii presei, cu o imagine publică destul de şifonată, controversatul realizator n-a părut foarte interesat de un mic amănunt: când vrei să te ocupi de imaginea altora, este esenţială propria-ţi imagine. Nu l-a preocupat pe Gheorghe, însă nici Vlădescu nu a fost deranjat din cale-afară. Probabil fan al incursiunilor epuizante în Panama, ministrul s-o fi gândit că jungla Finanţelor din România va fi mult mai accesibilă pentru realizatorul voiajor. Altfel nu ne explicăm numirea lui „13-14” în cadrul unui minister atât de important, în condiţiile în care contextul cere specialişti incontestabili. Destul de târziu a înţeles şi Vlădescu pe cine a adus la Comunicare, având să recunoască cu o sinceritate aproape dezarmantă că noul său angajat era, cităm, „muci” şi nu se mai ţinea pe picioare după numai trei zile. De oboseală, fireşte. Asta în ciuda stării de „mişto”, pe care o experimenta la început Gheorghe

          Experimentele nefaste pe banii şi pielea noastră nu s-au oprit însă aici. La vreo câteva zile după această angajare bizară, Sebastian Vlădescu mai vine cu o achiziţie ultimul răcnet în materie de finanţe: nimeni altul decât Dan Bittman. Cunoscut pentru şlagărul de specialitate „Banii vorbesc”, cantautorul a fost angajat pe probleme de feedback. Chipurile, să aducă la urechile ilustre ale lui Vlădescu părerile umile ale norodului. Mai pe româneşte, să taie frunză la câini între două cântări şi un coleg scalpat.

          Cât despre opiniile oamenilor cu privire la măsurile luate de Ministerul de Finanţe, îmi permit eu să-i transmit câteva reacţii, chiar cu riscul de a-i lua pâinea de la gură lui Bittman. Domnule ministru, românii cred că aveţi un minister stufos, că taxele şi impozitele sunt insuportabile, că birocraţia este excesivă, că vorbiţi cu nepermisă detaşare de un milion de disponibilizări în 2010, că ne aflăm în pragul falimentului. Şi, cu permisiunea dumneavoastră, că sunteţi incompetent!

          Vedeţi, domnule Vlădescu? Pentru asta nu era nevoie de un angajat cu pretenţii, ifose şi ştaif de vedetă. Era suficient să aplecaţi urechea la vocea străzii. Ar fi fost şi pentru dumneavoastră un exerciţiu de normalitate.

          Dar pentru că nu vă cred în stare de un asemenea efort, nici pe dumneavoastră, nici pe colegii portocalii de Cabinet, îmi permit câteva sugestii pentru departamentele de comunicare din celelalte ministere: Puya („E foame de bani, băieţi”) – la Economie, Adi Minune („Au, inima mea”) – la Sănătate, Paraziţii („Drumuri fictive”) – la, aţi ghicit, Transporturi şi, cu voia dumneavoastră, Traian Ilea („Puşca şi cureaua lată”), consilier personal al primului ministru.

Ne-am obişnuit să celebrăm personalităţi din toate domeniile de activitate, de cele mai multe ori formal, de dragul festivismului, bifând, cu uşurare, câte o manifestare pe care le-o dedicăm cumva superficial, cumva din obligaţie. Dacă de cele mai multe ori ne merge, de data aceasta, când e vorba despre Ion Luca Caragiale, situaţia  se schimbă. Şi asta pentru că despre Caragiale nu putem, cu nici un chip, să vorbim la timpul trecut. Şi, mai ales, nu putem răsufla uşuraţi la final că ne-am „achitat de datorie”!

          De ce am ţinut să vă vorbesc despre marele scriitor român, care a surprins ca nimeni altul moravurile societăţii româneşti? Mai întâi de toate pentru că vin din judeţul în care a văzut lumina zilei marele dramaturg. După cum bine ştiţi, acesta s-a născut în localitatea Haimanale, actualmente I.L. Caragiale. Era, prin urmare, firesc ca un dâmboviţean să evoce amintirea celui ce a lăsat literaturii româneşti şi universale creaţii de o reală valoare şi forţă.

          Apoi, de fiecare dată când vorbim despre Caragiale vorbim despre actualitatea  scrierilor sale. Totuşi, parcă niciodată scenele zugrăvite de Nenea Iancu nu au fost  atât de vii ca cele care invadează astăzi spaţiul public. Cât despre personaje, putem spune că acestea şi-au schimbat doar stilul vestimentar, păstrând din păcate năravurile care au creat situaţii pline de un ridicol grotesc.

          Până şi replicile de astăzi ne sună cunoscut. Un celebru politician român, întâmplător şeful statului, vorbeşte cu elan despre reforma statului. Şi dă-i şi luptă, şi luptă şi dă-i cu revizuirea Constituţiei, cu eficientizarea aparatului de stat, cu depolitizarea instituţiilor… clamând lacrimogen că se gândeşte la „ţărişoara lui, la fericirea ei”. Numai că stilul haotic al discursului oferit opiniei publice seamănă izbitor cu logica fără cusur a maestrului Farfuridi care cerea „ori să se revizuiască, dar să nu se schimbe nimic ori să nu se revizuiască, dar atunci să se schimbe pe ici, pe colo”.

          Şi din punct de vedere economic, preşedintele – mariner are a-şi aduce niscaiva laude.  Ce dacă în fiecare zi foarte multe persoane îşi pierd locul de muncă? Ce dacă nivelul de trai aruncă România în cea mai neagră perioadă? Ce dacă firmele falimentează unele după altele? Până când să n-avem şi noi faliţii noştri?… Anglia-şi are faliţii săi, Franţa-şi are faliţii săi, până şi chiar Austria-şi are faliţii săi, în fine oricare naţiune, oricare popor, oricare ţară îşi are faliţii săi… Numai noi să n-avem faliţii noştri?

          Sensibil când vine vorba de dame, cunoscut de altfel pentru naturelu-i simţitor în materie, bărbatul de stat Traian Băsescu nu a putut niciodată să spună NU atunci când a fost vorba de vreo rugăminte venită de la un sufleţel, care mai de care mai alunecos şi mai zburdalnic. Blond, brunet, Udrea, Săftoiu, preşedintele nu a făcut discriminări. Vorba ceea: “N-am putut, dom’le, pentru ca să le tratez cu refuz“.

          Şi dacă tot suntem la capitolul blond din PD-L, nu avem cum să nu evocăm scena cu iz caragialesc a bileţelului roz. Numai că a fost ca într-un banc cu Radio Erevan: nu era scrisoare, era bileţel, nu s-a pierdut, ci s-a găsit.

          De altfel şi ultimele mişcări strategice din PD-L par inspirate din opera marelui dramaturg. L-am văzut de curând pe europarlamentarul de casă al Cotrocenilor, Cristian Preda, revoltat nevoie-mare că junele Prigoană şi-a făcut rost de o candidatură cu iz manelistic, pe spezele seniorului. Cât ai zice „tomberon”, dulăii portocalii Blaga şi Berceanu au sărit ca arşi, acuzându-l pe guralivul europarlamentar că face jocul duşmanilor şi l-au chemat la raport. În cadru organizat. „Trădare să fie, dar s-o ştim şi noi, musiu Preda!”

 Vă veţi întreba, probabil, care este motivul pentru care am dat exemple doar din sectorul oranj. Scene din care s-ar fi putut inspira Nenea Iancu se petrec, slavă Domnului, pe toată scena politică, fie că vorbim de stânga, centrul sau dreapta acesteia, de cele mai înalte sfere ale puterii sau de cele în care se învârt „muritorii de rând”. Numai că, sincer vorbind, puterea portocalie prea se dovedeşte a fi mai mult decât prolifică la „secţiunea” asta, oferind situaţii caragialeşti pe bandă rulantă, de parcă ar fi sarcină de partid.

 Numai că, de data aceasta, nu ne mai permitem să ne amuzăm copios ca atunci când citim operele marelui dramaturg, comicul servit în fiecare zi de personajele hilare afectând în mod direct traiul zilnic al oamenilor.

Tot ce ne permitem este o tristă concluzie: Bravos naţiune, halal să-ţi fie!

Stimaţi colegi,

N-aduce anul, ce-aduce ceasul în politica românească. Se înfiinţează ministere cu dedicaţie, se dinamitează alte ministere, se iau decizii extrem de importante după o singură ureche, se discreditează un parlament întreg, se demit miniştri la ordin, se schimbă regulile jocului numai după voia autoproclamatului “jucător”. Şi asta pentru că acelaşi jucător nu îi suportă pe adversari, pentru că nu admite să fie contrazis, pentru că vrea să-şi impună voinţa cu orice preţ şi pentru că ţine să îşi aşeze în posturi călduţe apropiaţii care şi-au dovedit loialitatea. L-aţi recunoscut, desigur, pe autorul şi regizorul scenariilor politice din ultimii cinci ani. Unii îi spun cu supuşenie Zeus, românii obişnuiţi însă îl ştiu sub numele de Traian Băsescu, sinonim, mai nou, cu scandalurile şi eşecurile răsunătoare din ultima perioadă. Când credeam că le-am văzut pe toate, Băsescu a ţinut să lase încă o dată audienţa mută de stupefacţie: a creat un scandal artificial în jurul unui ministru – „întâmplător” social democrat, a forţat jumătate de cabinet să plece – „întâmplător” jumătatea social-democrată şi din cealaltă jumătate – la fel de întâmplător, portocalie, a peticit un guvern întreg. Cum? Într-o manieră uluitoare: a luat miniştrii PD-L şi le-a mai dat câte un minister. Bonus pentru loialitate şi bună purtare. Astfel, dacă Boc are două, Berceanu are două şi Udrea are două… De ce a mers pe varianta prescurtată a formulei? Simplu: Ăştia sunt toţi competenţii – sesizaţi ghilimelele de rigoare – familiei portocalii. Şi-apoi, nu vi se pare că se potrivesc mănuşă Boc la Educaţie, Videanu la Sănătate şi Berceanu la Agricultură? Cât despre doamna Udrea, date fiindu-i competenţele polivalente, nu ne mai mirăm că a preluat şi Mediul. Putea la fel de bine să meargă la Ministerul Afacerilor Interne. Sau Externe. Ce mai conta sigla instituţiei! Ne mirăm sincer că domnul Băsescu nu a preluat el însuşi un minister. Al Culturii, de exemplu, pentru că mai penibil decât domnul Paleologu oricum nu putea fi. Dar îi ajung, probabil, atribuţiunile de prim-ministru.

STIMAŢI COLEGI,

Dincolo de ironii subtile sau glume sarcastice, persoana care se joacă de-a politica cu un popor întreg, provocând criză după criză, e preşedintele în exerciţiu al ţării. Iar faptul că Guvernul ăsta, cârpit peste noapte, a ajuns subiectul tuturor bancurilor despre incompetenţi spune un adevăr pe care Traian Băsescu nu-l mai poate dosi: să angajezi o camarilă ascultătoare ca să-ţi strângă mizeria de fiecare dată poate să ţi se pară, la un moment dat, o soluţie salvatoare. Ce te faci însă când simbriaşii eşuează lamentabil? Există un singur răspuns: pierzi alegerile.

Declaraţie politică – Ziua internaţională a turismului

Nu mai este un secret pentru nimeni că avem una dintre cele mai frumoase ţări. Peisaje de vis, oameni primitori, bogăţii naturale nebănuite. Turiştii îndepărtaţi au descoperit-o cu bucurie şi se întorceau aici ori de câte ori aveau ocazia. Toate acestea ar fi trebuit să fie o oportunitate de dezvoltare pentru români şi tema principală a acestei declaraţii, cu ocazia Zilei Mondiale a Turismului. Numai că nu este deloc aşa. De ce? Simplu: avem, de aproape cinci ani un preşedinte-jucător. Iar acesta protejează fără nicio jenă sau reţinere o doamnă care a ţinut şi loc de cocoş la Cotroceni. O doamnă care a croşetat în direct, de dragul popularităţii, care a spălat podelele cu mopul pentru a ne convinge de aptitudinile gospodăreşti înnăscute, care i-a dus preşedintelui-pacient prăjiturile preferate, iar lista poate continua cu multe alte dovezi de ataşament faţă de valorile… prezidenţiale.  Şi pentru atâta sârguinţă era normal să fie răsplătită regeşte. A primit în dar un… minister înfiinţat special pentru domnia sa, cu dedicaţie de la Cotroceni:  Ministerul Turismului. Aţi recunoscut-o desigur pe Elena Udrea, blonda care a detronat-o pe Magda Ciumac la numărul apariţiilor din tabloide.

          Cumva pentru a-şi intra în rol, „prima turistă a ţării” a început să colinde plaiurile mioritice, cu o traistă tradiţională pe umăru-i delicat, obligat să se adapteze rapid la noul brand, mai puţin faimos decât Louis Vuitton, Prada sau Gucci. Nu s-a dat în lături de la nimic. Ea spune că pentru promovarea turismului. Noi spunem că pentru propria imagine. Deşi credeam că ştie, a învăţat să călărească şi s-a asigurat că talentele sale vor fi intens mediatizate la oră de vârf. A dorit să redeschidă, plină de evlavie, căile turismului ecumenic, demers care, pornind de la ea, li s-a părut multora o glumă cel puţin nereuşită. S-a plimbat cu căruţa şi i-a dat gestului său curajos un nume: ecoturism. Le-a dat startul salvamarilor, chiar dacă la final de sezon estival. Ce mai conta, cât timp era în scopul nobil de a promova plajele româneşti… la final de august! Toate acestea, pe fondul unui scandal monstru care planează de câteva luni asupra ministerului condus de domnia sa. Şi asta pentru că  doamna Udrea a dorit să fie mereu în centrul atenţiei. Un moft care ne-a costat pe toţi foarte mulţi bani publici şi o pată imensă aruncată pe imaginea turismului românesc.

          Ce păcat că în tot acest timp plajele noastre au rămas aproape goale, pensiunile de la munte mai uitate ca niciodată, turiştii preferând să-şi petreacă vacanţa în alte ţări! De altfel, cifrele care ies la iveală sunt îngrijorătoare: numărul românilor care şi-au petrecut vacanţa în ţară a scăzut cu 20%; încasările hotelierilor au scăzut şi ele cu 50 de milioane de euro.  Cât despre străinii care ne-au vizitat ţara, numărul acestora a scăzut cu 30%. Trăgând linie, sezonul estival 2009 întoarce turismul românesc la rezultatele obţinute în urmă cu patru ani. Şi asta în condiţiile în care proaspăt-înfiinţatul Minister al Turismului estima creşteri de 10%, mizând, probabil, pe rezultatele aduse de campania de promovare internaţională a României. 

          Un vis frumos care a costat o groază de bani şi s-a transformat destul de repede într-un coşmar.

          Totuşi, n-am fi corecţi până la capăt dacă nu am recunoaşte că o latură a turismului a funcţionat destul de bine anul acesta: cel electoral. Au fost vizitate intens de autocare pline cu oameni localităţi conduse de primari “portocalii”. Poate pentru faptul că doar acolo pot fi văzute obiective de maxim interes turistic…

          Un lucru e cert: doamna Udrea nu vrea să piardă timpul. Plimbările cu iz de baladă câmpenească au fost înlocuite cu un “du-te, vino” penibil la comisia de anchetă a Parlamentului, pe care îşi face timp să o persifleze de fiecare dată. Sau, de ce nu, cu câte o cină “discretă” alături de însuşi protectorul de la Cotroceni, un semnal clar adresat tuturor că, după cum iarna nu-i ca vara, nici Udrea nu-i ca Ridzi. Prin urmare, şefa salvamarilor nu-şi poate sfârşi cariera politică printr-o demisie ruşinoasă.

         Mă veţi întreba unde e turismul în toată această declaraţie. Tocmai asta e problema: România anului 2009 nu mai are turism! Bine că, în schimb, are minister!